Impunerea unor munci asupra copiilor este ilegală și condamnată de către societate.
Impunerea unor emoții negative asupra copiilor este traumă psihică și este condamnată prin lege.
Impunerea unor cunoștințe în capul copiilor împotriva voinței lor se numește educație și este instituționalizată.

Dacă ești părinte și nu vrei să pui sub semnul întrebării relația ta cu copiii tăi și cum percep ei contribuția ta în viața lor atunci te invit să părăsești acestă pagină și eventual să privești acest film cu pisici. Nu este vorba că ai fi un părinte rău sau că educația pe care societatea o oferă este inutilă. În schimb acest articol este despre o perspectivă care s-ar putea să te pună în situația „acum știu deci sunt responsabil să schimb ceva” și poate preferi în schimb să rămâi relaxat și să dormi liniștit la noapte.

Dar înainte de a îți povesti despre părinți și copii aș vrea să îți povestesc despre școală și un anumit tip de relații care a funcționat între oameni de-a lungul istorie.

Ce este școala

media-20160507

– Într-un cuvânt, descrie școala. – Iad!

Școlile s-au schimbat în ultimii 20 ani. Pe vremea mea la școală nu erau gardurile așa de înalte și cu sârmă ghimpată și puteam să le sărim și să mergem la locul de joacă de lângă școală. Nu era paznic la intrare și puteam să plecăm în pauze și să cumpărăm mâncare de lângă școală. Părinții puteau să intre în școală și să își vadă copiii. Nu erau camere de supraveghere în clase și puteam să ne „trăim copilăria” în legea noastră.

În schimb restul a rămas neschimbat: tablele și creta care îți prăfuiesc plămânii, caietele și cărțile prea grele să fie cărate de către un copil, teme kilometrice și plictisitoare, profesori lipsiți de caracter.

Dacă e să compar școala ca instituție, cel mai mult seamănă cu un penitenciar. Și din exterior, ca aspect și ca organizare, și din interior, ca stare de spirit a celor care o „locuiesc”. Nu mă miră de ce majoritatea copiilor au o părere proastă despre școală. Desigur, școala este un mediu social unde te relaționezi cu cei de o seamă cu tine. Dar și la pușcărie e la fel: e nașpa și nu vrei să fii acolo de bunăvoie 🙂

Relațiile victimă-agresor

Deși printre membrii speciei umane recunoaștem imperativa morală de respect (orice om este cineva, nu un ceva), tratament moral lipsit de respect apare atunci când cine stă la capătul puternic al unei relații bazate pe putere îi tratează pe cei mai puțin puternici ca și când ar fi simple obiecte.

Violatorul face asta victimei violului. Pedofilul copilului molestat. Stăpânul sclavului. În toate asemenea cazuri, oamenii care au puterea exploatează pe cei care nu o au.” – Pâmânteni

Ce se întâmplă de fapt într-o asemenea relație:

  • un om consideră nevoile lui mai importante decât a celuilalt
  • un om consideră cealaltă parte un obiect, o persoană lipsită de gânduri, emoții și nevoi proprii
  • un om acordă o importanță redusă emoțiilor altor persoane sau o semnificație diferită („nu suferă atât de mult”, „de fapt îi place ce îi fac eu”, „lasă că îmi mulțumește el mai târziu”)
  • un om se folosește de puterea sa pentru a împiedica altă persoană să își exprime propriile gânduri și emoții, să își satisfacă propriile nevoi
  • un om declară ca imperativă morală folosirea puterii sale prin simplu fac că o deține (dacă pot atunci fac și dacă fac și am succes atunci este corect)

Întrebarea este: În ce măsură educația pe care o oferim copiilor este o relație de tipul susținere-creștere versus agresiune-vătămare?

Dacă în prima variantă părintele oferă în funcție de propriile posibilități și de nevoile copilului, iar copilul folosește resursele în măsura în care le primește și are nevoie de ele (eu sunt liber să ofer, tu ești liber să primești), în a doua variantă părintele sau societatea impune cantitatea și calitatea celor consumate de către copil (mâncare, haine, informații, activități) și copilul este obligat să le consume (eu am puterea să îți impun, tu nu ai de ales decât să execuți). Atunci când activitățile copilului sunt sistematic impuse vătămarea care apare la copil este la nivel de:

  • autonomie – copilul pierde capacitatea de a avea inițiative de teamă că acestea vor fi reprimate și în schimb devine dependent de o autoritate
  • încredere în lume și oameni – lumea devine pentru copil un loc ostil și neprietenos care nu ține cont de nevoile personale, copilul se izolează de oameni în lumea virtuală, grupuri sociale rebele, cărți, etc
  • stimă de sine – copilul nu mai este capabil să ia decizii pe cont propriu și nu mai învață să se bazeze pe propriile resurse
  • creativitate – copilul nu își mai exprimă propriile idei și emoții și ajunge să depindă de niște „formule” predeterminate și exterioare
  • dezvoltare – copilul pierde capacitatea de a-și dezvolta anumite abilități, talente și inteligențe de teama că nu va fi susținut sau chiar reprimat
  • contribuție – copilul renunță să își exprime identitatea și unicitatea pierzând sentimentul că poate veni cu o contribuție proprie în această lume

Și din cauza acestor deteriorări la nivel interior s-a ajuns în prezent la o criză pe piața „resurselor umane”, deoarece se găsesc din ce în ce mai greu oameni auto-motivați, autonomi și ambițioși, dornici să schimbe lumea, pentru simplu fapt că nivelul așteptărilor calității muncii oamenilor a crescut, dar pregătirea lor emoțională a evoluat nesemnificativ. Cu alte cuvinte, însăși eforturile părinților și instituțiilor de învățământ de a pregătii copiii pentru viața în societate îi împiedică acum să aibă acum succes în viață și, mai rău, să aibă în final o viață fericită.

În prezent, toată armata de oameni care lucrează în psihoterapie, coaching și dezvoltare personală, în esență acum ce fac? Este să repare și să readucă în viețile oamenilor niște calități care s-au pierdut prin procesul de „educare”. Și această „industrie care repară sufletele oamenilor” este în plină creștere.

Ce este de fapt educația?

Dar unii ar spune: dar educația este un drept necesarfără educație oamenii nu ar știi să muncească și nu ar mai putea să își câștige existența în societate. Așa e! Dar aici nu mă gândesc la scopul final al educație ci la cum se desfășoară relația dintre adulți și copii până se ajunge la scopul final. Și în plus, cum a ajuns un drept o obligație?! Însăși această obligație mă face să pun sub semnul întrebării calitatea întregului proces de educație, dacă nu chiar scopul acestuia.

Apropo de obligații, ca să înțelegi cum arată educația copiilor, imaginează-ți o relație dintre un bărbat și o femeie care se întâlnesc pentru prima dată. Bărbatul vrea să facă sex cu femeia în acea seară. În cel mai bun caz femeia o să îl placă și o să dea curs intențiilor lui. În cel mai rău caz o să îl refuze, bărbatul o să impună cursul lui de acțiune și o s-o violeze. Sunt două situații extreme care au o mare diferență: consimțământul.

În prezent, femeilor li se recunoaște libertatea de a alege cu cine, când și unde fac sex, se căsătoresc sau fac copii. Dar lucrurile nu au stat așa din totdeauna. În trecut, în multe culturi, femeia era un bun de valoare care aparținea familiei sau tribului și servea interesele acestora. Ce tip de relație era atunci între societate și femei? Din nou, în ceea ce privește ce se întâmplă cu corpul unei femei, apare un element esențial: consimțământul.

Dar cum este acum relația între oameni și copiii lor? Cum crezi tu că va fi ea peste 100 de ani? Dacă în prezent salariații își aleg angajatorul, femeile partenerii, oamenii conducătorii, de ce nu ar fi la fel și cu copiii: să aleagă ei ce vor să învețe, ce roluri își asumă și modelele cu care vor să îți petreacă timpul?

Dacă ai copii, atunci poți să îți dai răspuns la întrebarea: cât de des obții consimțământul din partea copilului tău? În lipsa acestuia cum privește el acțiunile tale atunci când tu impui cursul tău de acțiune? Sau cum spunea Grațian Sonu, „copiii nu sunt persoane?!” Cât de diferit tratezi copilul tău față de o persoană?

Dar hai să îți spun un secret! În spatele abuzului de forță este teama de a fi vulnerabil.

Educația are la bază teama. Este teama că tot ce umanitatea a acumulat de-a lungul miilor de ani, resurse și cunoștințe, obiceiuri și valori, se vor pierde din lipsa de interes a noilor generații. Este teama că tot ce am construit până acum pentru a face viața mai fericită și mai bună pentru oameni, a fost construit într-o direcție greșită și că noile generații vor arunca la gunoi poveștile în care am crezut atâta timp. Și pentru că ne este teamă îi obligăm pe copiii noștri să fie ca noi și să moștenească lumea pe care noi am creat-o.

Ironia este că majoritatea oamenilor nu sunt mulțumiți de lumea în care trăiesc și chiar de ei înșiși, dar în schimb fac toate eforturile ca copiii lor să trăiască în ea și să învețe să fie nefericiți ca și părinții lor.

Ce putem face?

Se spune că bărbații sunt de pe Marte și femeile sunt de pe Venus. Să presupunem pentru o clipă că așa ar fi… Atunci copiii de unde sunt?

Chiar așa! Să zicem că după o călătorie de 9 luni, pe Pământ naufragiază un extraterestru din altă galaxie. Ce am face atunci? L-am bate dacă nu mănâncă mâncarea noastră și nu scrie și vorbește ca noi? L-am obliga să muncească pentru noi și să adopte cultura noastră pentru simplul fapt că este venit din altă lume și că noi suntem stăpânii acestei lumi?

Sau i-am oferii un loc și resursele necesare să îți construiască propriile mijloace de trai, după placul și nevoile lui?

Poate e cazul să privim copiii noștri ca persoane, cu respect, ca și când ar fi niște oaspeți. Până la urmă noi i-am invitat de fapt în lumea noastră, însă ei nu sunt obligați să și rămână în ea. Există reguli în această lume, dar în același timp orice oaspete poate oricând să refuze în mod politicos aceste reguli și să aleagă să meargă la casa lui ca să petreacă în bunul lui plac (fapt dovedit de cei care se duc și caută moduri alternative de a trăi aproape de natură).

Cu ce drept impunem noi altor persoane ce fac ele în lumea lor? Până la urmă copiii sunt cei care vor trăi în noua lume și nu părinții lor.

Ce putem face e să le lăsăm libertatea copiilor noștri să își construiască propria lume în care să devină mai fericiți ca noi. Și pentru asta este nevoie să îi lăsăm să învețe ce cred că ei că au nevoie pentru a ajunge acolo.

Este oare asta posibil?

Cred că deja știi o serie întreagă de povești ale unor oameni de succes care și-au găsit drumul lor în viață trecând peste așteptările părinților, colegilor și instituțiilor de învățământ. La început de drum, după părerile acestora ei erau niște ratați. Însă acești „ratați” au renunțat la așteptările și credințele celor din jur și au descoperit în final propria lor fericire în cel mai bun mod posibil: al lor.

Întrebarea este: cel fel de relații au avut aceste persoane? Au avut prieteni în loc de „colegi de celulă”. Au avut parteneri în loc de „stăpâni”. Au avut modele în loc de părinți.

Tu ce fel de relație vrei să ai cu copilul tău? Chiar vreau să știu cum vrei să fie acesta și aștept să îmi scrii opinia ta 🙂

 

Share on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0Email this to someone

Ce părere ai despre acest articol?

Pin It on Pinterest

Shares
Share This
Ți-a plăcut ce ai citit?

Ți-a plăcut ce ai citit?

Ai citit un articol nou, interesant sau impresionant?

Ești interesat de dezvoltarea ta personală și profesională?

Înscrie-te la newsletter-ul meu și vei primi săptămânal și mai multe surse de inspirație!

Te-ai înscris cu succes la newsletter!